In functie de modelul teoretic, de modul de implicare al terapetutului si tipul de structurare al terapiei putem vorbi despre doua tipuri de abordari psihoterapeutice: psihoterapii predominant prescriptive/procedurale si psihoterapii umaniste/relationale.
I. Psihoterapiile din prima categorie favorizeaza procedura ca mod de rezolvare a problemei, fiind, din acest punct de vedere mai apropiate de modelul medical. Terapeutul planifica dinainte cum se va desfasura sedinta, ce subiecte vor fi abordate, in ce ordine, etc. In functie de rigurozitatea abordarii terapeutice, desfasurarea sedintei este mai mult sau mai putin spontana si flexibila. In general, clientul are o libertate limitata de “miscare”. Mai mult sau mai putin, el se supune agendei de lucru. Interventia psihoterapeutica este mai degraba riguroasa si predefinita decat spontana. Acest gen de terapii favorizeaza mai putin relatia terapeutica. Asta deoarece, in centrul preocuparilor sta conceptualizarea de tip clinic, “predarea” si oferirea de informatii si directii. Din acest punct de vedere, rolul terapeutului este acela de a indica, de a propune solutii preexistente. Interventiile sunt mai mult sau mai putin niste aplicatii algoritmice in care accentul se pune pe aplicarea teoriei(formulei) la problema intalnita. Este tolerata in mai mica masura ambiguitatea si incertitudinea. Pentru ca terapia sa functioneze, este nevoie de un oarecare nivel de claritate, ordine si control. Interventia terapeutica este concentrata predominant pe rezolvarea simptomului, a problemei specifice cu care vine clientul si mai putin pe abordarea aspectelor de fond. In general, desi nu neaparat in mod explicit, psihoterapeutul simte nevoia sa detina controlul, situandu-se in rolul ”specialistului”. Acest gen de psihoterapii se aplica cu mai mult succes in cazul problemelor binedefinite, decat in cazul problemelor vagi, (existentiale).
Caracteristici:
- contract si demers terapeutic bine definit
- claritate si transparenta
- pragmatism
- organizare si predictibilitate
- monitorizare exacta a progreselor, obiectivelor
- fundamentare stiintifica a interventiilor(acolo unde este cazul).
- mai putina libertate oferita exprimarii clientului(in favoarea agendei de lucru),
- concentrare pe simptom in detrimentul “ansamblului” si aspectelor de profunzime,
- superficialitatea relationarii,
- accentuarea rolului de specialist al terapeutului,
- preocupare scazuta pentru explorare si autoactualizare,
- uzarea excesiva de explicatie si intrepretare,
- concentrarea superficiala, sau secundara pe emotii
II. Orientarile psihoterapeutice predominant relationale, de factura umanista, desi implica stabilirea obiectivelor, folosirea de tehnici, conceptualizarea teoretica si realizarea de strategii terapeutice, pun accent preponderent pe modul si nivelul de relationare, precum si pe explorarea si intelegerea lumii interne a clientului. Psihoterapeutii relationali au mai multa incredere in procesul terapeutic, in inteligenta naturala a organismului si in faptul ca schimbarea se produce atunci cand individul este pregatit pentru aceasta. Schimbarea se realizeaza in mod natural(si uneori spontan), atunci cand persoana beneficiaza de suficient suport in acest sens. Fiind mai putin predeterminate, terapiile relationale, raspund mai bine nevoilor(dinamice, in schimbare) clientilor; sunt mai receptive la tot ceea ce clientul aduce in “camp” la un moment dat.
In momentul in care isi intregeste perspectiva asupra sinelui, prin largirea constientizarii, persoana capata acces la resurse pana atunci neexplorate. Raspunsurile nu sunt “prefabricate” sau furnizate de catre terapeut, ci sunt insasi solutiile clientului aparute din explorarea extinsa a propriei lumi si experiente interne. Cadrul terapeutic relational, favorizand o abordare holistica(integrala) si experientiala faciliteaza tot acest proces.
Psihoterapiile relationale pleaca de la premisa ca schimbarea se produce atunci cand clientul, devenind mai constient de sine(din punct de vedere emotional, comportamental, cognitiv si fiziologic), intelege motivul pentru care functioneaza dezadaptativ, iar rezistentele, apararile, simptomele sale capata un sens. Motivul pentru care constientizarea precede schimbarea este acela ca persoana capata o intelegere integrata asupra intregii sale experientei si nu doar focalizata pe un aspect disfunctional anume. Mai mult, in felul acesta persoana nu se mai raporteaza la sine si “problemele” sale in mod negativ, prin autodepreciere, ci printr-o mai mare intelegere si acceptare de sine. Schimbarea survine natural, printr-o motivare pozitiva si nu prin indepartarea “chirurgicala” a simptomelor. Schimbarea prin coercitie creeaza contrareactie si distres; schimbarea plecand de la cunoastere si acceptare de sine, este autentica, ergonomica si durabila. Motivatia si calea spre schimbare apare emergent, atunci cand persoana devine congruenta cu sine si nu scindata intre sinele acceptat(ideal) si sinele “renegat”.
Relatia terapeutica creste constientizarea de sine si indeplineste nevoia universal umana de relationare si contact. Relatia terapeutica autentica se defineste prin raportare empatica, sustinere, acceptare neconditionata, curiozitate si respect fata de lumea interna a clientului. Terapeutul este disponibil nu doar prin cunostintele sale ci si printr-o capacitate de rezonare fata de continutul subiectiv. Relatia psihoterapeutica este oarecum dezechilibrata prin faptul ca clinetul este beneficiarul principal al relatiei(pentru asta terapeutul isi asuma o autoritate de suport). Cu toate acestea, psihoterapeutul participa activ si subiectiv(desi constientizandu-si critic trairile) la procesul terapeutic, nefiind doar un observator si specialist detasat. Relatia terapeutica il pune pe client in acord cu sine si cu “celalalt”, restituindu-i sentimentul de sine si de apartenenta.
Caracteristici:
- abordeaza teme existentiale si probleme vagi, mai putin structurate
- vizeaza schimbari consistente si profunde la nivelul personalitatii,
- ofera mai multa libertate(de exprimare) clientului,
- mai degraba faciliteaza, decat indica,
- ofera o reparatie relationala si prin relatie,
- deficiente de structurare si previzibilitate,
- durata mai mare,
- lipsa reperelor concrete ale schimbarii,
- mai putin disciplina si rigoare,
- implica uneori o anumita confuzie si incertitudine,
- conceptualizare mai vaga si permisiva a cazurilor,
- lipsa studiilor stiintifice riguroase care sa fundamenteze interventiile.