Functia anxietatii este aceea de a semnaliza o nevoie de adaptare la o conditie interna sau externa, avand rol in mobilizarea organismului pentru gestionarea unor situatii potential periculoase sau daunatoare. Atat filogenetic, cat si ontogenetic, anxietatea este un mecanism de supravietuire, intervenind atunci cand o persoana se confrunta cu o anumita amenintare. In aceste conditii, o stare de alerta, pregateste organismul pentru un raspuns automat, mai ales atunci cand pericolul se apropie cu repeziciune (nefiind timp pentru o reflectare mai aprofundata a situatiei in acel moment).
Una dintre caracteristicile tulburarii anxioase este perturbarea functiei de semnal. Adica, anxietatea nu mai semnalizeaza in mod eficient o situatie periculoasa, ci, fie ca sunt semnalizate excesiv si fara discriminare situatii inofensive, fie “pericolul” identificat este interpretat in mod distorsionat. Situatia este asemanatoare cu o alarma de masina defectata si ramasa pe modul pornit, sau sensibila la orice factor exterior, indiferent de intensitatea acestuia. Una dintre cauzele pentru care alarma “se defecteaza” este contextul in care, la un anumit moment, o persoana se confrunta cu o situatie neprevazuta pe care o percepe ca fiind amenintatoare(la adresa securitatii fizice sau psihice), fata de care dezvolta apoi o stare de vigilenta. In linii mari, poate trage concluzia ca lumea este mai nesigura decat parea pana la acel moment. In consecinta, decide sa fie mai prevazatoare si sa ramana in alerta, pentru a nu mai fi luata prin surprindere. In plus, poate sa isi extinda vigilenta la stimuli asociati cu factorul anxiogen primar( daca, de exemplu, a suferit un atac de panica intr-un mall, pe langa teama de un nou atac de panica, poate incepe sa evite spatiile deschise). In cele din urma, o stare de tensiune si teama vaga incepe sa se extinda. Aceasta aprehensiune se datoreaza, printre altele, faptului ca, experienta declansatoare de anxietate a ramas oarecum nerezolvata, neasimilata: persoana a esuat s-o inteleaga, sa-i gaseasca un sens, sa o exprime emotional, sa-i gaseasca o rezolvare/solutie satisfacatoare. La momentul respectiv, persoana s-a confruntat cu o experienta neprevazuta, pe care n-a reusit sa o gestioneze. Datorita incarcaturii emotionale si reactiei “oarbe” de aparare, a concluzionat ca nu e capabila sa faca fata situatiilor de felul acela si ca situatile respective sunt deosebit de periculoase si imprevizibile. “Pericolul”, asa cum il percepe persoana anxioasa, capata o dimensiune exagerata si distorsionata in mintea sa. Datorita acestei deformari si exagerari, ii este foarte dificil sa-si gestioneze/rezolve teama, deoarece se percepe pe sine ca fiind incapabila sa faca fata situatiei anxiogene, in acelasi timp avand o perceptie distorsionata despre obiectul temerii sale. O modalitate de gestionare frecventa este evitarea situatiilor respective, evitare care tinde sa se extinda si la alte situatii asociate cu evenimentul anxiogen primar. Pe masura ce teama se extinde si experienta ramane neasimilata, persoana simte ca trebuie sa-si ia masuri suplimentare de aparare. Astfel, evita din ce in ce mai multe situatii. Un motiv suplimentar pentru mentinerea evitarii este faptul ca persoana ii atribuie acesteia o functie de siguranta: deoarece a evitat situatia, considera ca evitarea in sine a fost motivul sigurantei si nu inofensivitatea situatiei. Evitarea nu rezolva insa problema, deoarece, experienta anxiogena nu este asimilata, obiectul anxiogen pastrandu-si in continuare, in mintea persoanei, calitatea de amenintare. Singurul mod de rezolvare este confruntarea cu situatia anxiogena si reabordarea acesteia.
Pe langa distresul cauzat de starile de anxietate, in sine, datorita unei mobilizari excesive si epuizante in vederea “apararii”, persoana in cauza sufera atat in ceea ce priveste eficienta sa, cat si in ceea ce priveste limitarea spontaneitatii si libertatii de actiune, satisfacerea nevoilor si intereselor sale. Aflandu-se intr-o stare de nesiguranta continua nu isi poate permite sa se relaxeze; trebuie sa fie mereu vigilenta si pregatita pentru “confruntarea” de care se teme atat de mult.
De cele mai multe ori, o anumita predispozitie anxioasa (emotivitate, nevoie de control si certitudine, tendinte spre ingrijorare, etc) este terenul pe care se dezvolta o tulburare anxioasa. Prin intermediul psihoterapiei, persoana suferind de anxietate invata sa isi modifice perceptia asupra anxietatii si obiectului ei, sa isi schimbe comportamnetul de adaptare la evenimente asemanatoare si sa asimileze experienta anxiogena originara. Astfel, situatia temuta va fi asimilata si reevaluata, persoana incheindu-si conturile cu aceasta. Pentru a “vindeca” anxietatea este necesara “repararea” functiei de semnal, asimilarea experientei declansatoare si restructurarea modului general de mobilizare fata de situatii potential anxiogene. Strategia psihoterapeutica are scopul de a restaura functia adaptativa a anxietatii si de a facilita dobandirea unui nivel superior de dezvoltare si echilibru psihic.